Au fost ceva supărări pentru că am postat imagini în care un motociclist s-a lovit de un camion atat de violent încât a explodat ca un Molotov bietul om și motorul.
Rămân ferm: dacă prin a scrie 1.000 de stiri in care sa prezint cazuri grave de accidente, cu poze urate, reusesc sa conving UN SINGUR sofer sa fie precaut, va jur ca merita toate injuraturile pe care le primesc din partea unor cititori. INJURATI AICI, conduceti atent! Ne omoara covidul, politicul si altii…
Sunt de multe ori acuzat că trebuie să îmi asum faptul că sunt formator de opinie. OK! Ce instrumente poate avea la îndemână un formator de opinie? Nu dă amenzi. Nu dă sentințe. Își dă cu părerea, că de aia e formator de opinie… Asta dacă nu bate câmpii cu (sau fără) grație.
Dar poate face campanii de conștientizare, o să spuneți. Aveți idee ce „succesuri” au astfel de campanii, dar la modul concret, personal?? Și mă refer la seminariile, webminariile, reuniunile alea tovărășești de modă nouă unde speakeri renumiți cer taxa de intrare ca să îți spună că nu trebuie să fii stresat, că e bine să îți fie bine ca să nu îți fie rău. Vă las plăcerea să îmi scrieți la rubrica de comentarii, anonim sau cu nume real.
Faptul că sunt cu adevărat probleme în materie de circulație rutieră și chiar e nevoie să fim poate mai duri când prezentăm cazuri grave, ca jurnaliști, o putem pune în contrapondere cu acea campanie numită „Tutunul dăunează grav sănătății”! Pe bune!? Câți fumători au renunțat la țigări din motive de campanie de marketing? Dar câți și-au pus problema, măcar așa, de principiu, că e nașpa să fumezi după ce au văzut nenorocirile alea de poze pe pachetele de țigări? Deci, da, impactul vizual poate determina niște decizii majore în astfel de situații…
Pot fi de acord cu un singur lucru: violența de limbaj si cea vizuală ar trebui să fie adaptată la nivelul vârstei, dar, pe bune, câți părinți știu la ce informații au acces, online, copiii? Și aici vine partea cu adevărat întunecată: pornografie infantilă, trafic de persoane, exploatare sexuală etc.
Așa că îmi asum cu sau fără haștag înjurăturile unora, dar merită dacă reușesc să conștientizez pe cineva că viața reală este altfel.
P.S. Promit sa fac o poza de profil actuala, cu chelia aferenta din dotare
Politica este arta compromisului. De aceea, afirmațiile tranșante pot duce, de multe ori, la situații de blocaj sau la necesitatea de a reveni asupra unor declarații.
Luni, președintele PNL Brașov, Adrian Veștea, a spus răspicat că exclude orice alianță cu PSD. Pornind de la această afirmație, deja marja de negociere a liberalilor s-a diminuat semnificativ. Liberalii, daca vor viceprimari la Codlea sau Săcele ori Făgăraș sau în alte comune, ar trebui să revizuiasca total politica de alianțe.
Ce e drept, Adrian Veștea vine să respecte linia partidului trasată la nivel național – fără PSD. Întrebarea este dacă cei de la București vor renunța la o astfel de regulă, pentru că în mod cert cei de la USR, se pare, nu au astfel de reticențe.
Noul primar al Brașovului, care devine lider sine die al USR PLUS, a declarat astăzi pentru transilvania365.ro că „ Suntem deschisi la colaborare, avem nevoie pentru proiectele Brasovului. Însă, nu voi trece peste principiile mele privind integritatea, privind problemele penale ale politicienilor. De asemenea, nu am exclus nici o discutie cu PSD, dar e mai greu. Dacă susținem aceleasi proiecte, nu am o problemă”.
Ce înseamnă matematica politică în cazul unei colaborări USR-PLUS cu PSD la Consiliul Local (acum nu se mai pune treaba cu #_uie, că nu mai pricepe lumea cine dă și cine ia…)?
Rezultatul de la Consiliul Județean (amănunte AICI!), fără UDMR în ecuație, dar cu Pro România), aduce o majoritate pentru USR-PLUS și aici.
USR poate avea viceprimar și vicepreședinte la Consiliul Județean, PSD viceprimar, iar Pro România vicepreședinte. PNL pierde tot. USR câștigă exact aceleași posturi pe care le-ar avea dacă ar bate palma cu PNL. Pe o astfel de ipoteză, PNL este umilit și minimizat exact înaintea alegerilor parlamentare, care nu se anunță deloc ușoare cu un USR care este pe val, cu un Allen Coliban care a confiscat atenția opiniei publice ca vedetă politică pentru mult timp de acum încolo.
Care este rezultatul politic? PNL, care a câștigat alegerile în plan județean, după cum spune președintele Veștea, pierde tot la municipiu și rămâne fără vicepreședinți la județ.
Salvarea PNL Brașov poate veni doar de la București, din partea celor două puteri politice: forțarea unei alianțe de formă între PNL și USR-PLUS, care va aduce fiecărei formațiuni/alianțe câte un viceprimar și un vicepreședinte. O alianță formată cu sila, pentru că PNL nu va renunța la așa-zișii penali de pe liste de dragul USR-PLUS, iar în campania pentru parlamentare, atacurile celor de la USR-PLUS vor continua tot mai dur la adresa liberalilor.
Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!
L-am urmărit cu atenţie marţi seara pe preşedintele Iohannis. Am aşteptat ceva, un semn că, dincolo de interesul său de a-şi vedea îngropaţi inamicii politici din PSD, pînă cînd se vor ivi apoi alţii, se mai află măcar o sclipire de empatie cu noi, poporul.
Dar nu. Nimic. Acelaşi limbaj rece, distant, străin. N-a transmis niciun sentiment. Am avut sentimentul că privesc, prin ecranul televizorului, mulţimea vidă.
Şi am tot interesul, ca persoană, să aflu cîte ceva din cele ce se mai întîmplă, mai ales cu Covid-ul. Sînt, de duminică seara încoace, cînd am fost înştiinţat de un prieten că are Covd-19, autoizolat la domiciliu, în carantină.
Am sunat, conştiincios, luni dimineaţa la medicul de familie, care mi-a transmis un formular ce trebuia completat şi trimis mai departe la Direcţia de Sănătate Publică. Zis şi făcut, l-am completat cu sîrg.
Dar trebuia semnat, scanat şi trimis mai departe – ceea ce, neavînd acasă aşa ceva, a trebuit să rog pe cineva să meargă pînă la colţ unde se află un Xerox. A mers, a printat. S-a întors. Am semnat.
S-a dus din nou, a scanat declaraţia, a pus-o pe stick. Dar, dacă n-aş fi avut pe cine trimite? M-am întrebat cît am aşteptat, ce se întîmplă cu oamenii de pe la sate, care n-au nici laptop, nici internet.
Cum sînt luaţi în evidenţă ei? Cine ştie de soarta lor?
Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!
În 2012 opinia publică braşoveană era scandalizată de faptul că un banner electoral imens trona pe Casa Sfatului (a se vedea fotografia alăturată). După acest moment, afişajul electoral a dispărut de la „kilometrul zero” al turismului braşovean.Până acum…
Ieri după amiază am trecut prin Piața Sfatului și am remarcat niște mizerii de corturi electorale care încadrau Casa Sfatului, vechea Primărie a Brașovului. Până la urmă, nimic nou sub soare: oameni noi în politică, metehne vechi.
Pentru că, daca te pui în pielea turistului care vine la Brașov și vrea să facă o poză cu Casa Sfatului, unul dintre simbolurile burgului medieval, pleaca acasa, volens nolens, şi cu chipurile unor personaje împodobite cu trandafiri sau săgeţi sau alte bazaconii… Indiferent din ce colț ai încerca să faci o fotografie!
CLICK pe poze pentru a se mări!
În principiu, pentru a amplasa un cort pe domeniul public îți trebuie o o serie de avize de la Primărie. În Piaţa Sfatului, pentru ca este zonă de rezervație istorică, ar trebui şi un aviz de la Direcţia de Patrimoniu şi Cultură a Judeţului Braşov. Asta cel puţin la nivel teoretic.
De aceea organizatorii târgurilor din buricul Braşovului nu mai au voie cu clasicele corturi din plastic și trebuie să închirieze fie căsuțele din lemn, fie corturile clasice de la Regia Locală a Pădurilor Kronstadt. Sau poate politicienii au dispensă?…
Pe de altă parte, mai trebuie remarcat un lucru: existența acestor corturi care împânzesc tot Brașovul au avut ca motivația strângerea de semnături pentru candidați. Or, acest capitol s-a încheiat… Apropos! Câţi activişti de partid aţi văzut la aceste corturi în ultima săptămână, să zicem?
Astfel, fie putem spune că au fost abandonate de politicieni pe domeniul public, fie admitem cu toții că, de fapt, este o reclamă electorală mascată, care nu este plătită ca atare la bugetul local.
Revenind la Piața Sfatului, poate se găsește cineva să stipuleze cu subiect și predicat că aceste mizerii electorale abandonate nu au ce căuta în Centrul Istoric.
Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!
Draga Doamna Revolutie, nu ma cunoasteti, insa eu va stiu… Va stiu demult si va voi mai fi stiut si dupa ce vremea domniei voastre va fi trecut. A trecut mult timp de cand ati scuturat istoria romanilor din temelie. Au trecut 31 de ani de atunci.
31 de ani in care tara noastra, Romania, a trecut prin multe. Constitutia s-a schimbat, conducerea e alta. In fine, aproape alta. Oamenii sunt altii, dar tot vlastari ai celor ce te-au adus in pragul disperarii. M-am hotarat sa va scriu, sa va povestesc ce s-a intamplat de atunci, pe langa ceea ce am mentionat mai devreme.
De curând a fost ziua Nationala a Romaniei. Pentru cateva ore ne-am prefăcut umili si recunoscatori tarii in care ne-am nascut. Apoi ne-am întors la vechile traditii in care – fara nici cea mai mica urma de mandrie – aruncam cu noroi in tot ceea ce se intampla in jurul nostru, in care zi de zi alegem aceiași oameni care ne fac atata rau.
Ce spuneam? Da, asa este, va povesteam ce s-a mai intamplat. Ati reusit atunci sa scoateti in strada fiecare om care avea pentru ce sa lupte. Unii au luptat pentru libertatea gandului, altii pentru libertatea cuvantului si unii pentru libertatea faptei. Printre ei, multi au luptat pentru familiile lor, pentru strabuni, dar mai ales pentru urmasi.
Au luptat in semn de razbunare, au luptat pentru speranta unui viitor mai bun. Toti au luptat pentru Romania si, uniti intr-un chip, au biruit. Anii au trecut si de atunci s-au schimbat -in aparenta- multe. Tara dumneavoastra e acum democratica. O democratie care desi ne curge adanc in vene, sufera si se zbate. Poate va intrebati “de ce?”. Ne punem si noi aceeasi intrebare. De ce?
De ce, dupa tot ceea ce a fost nevoie sa depasim, ne lasam prada urmasilor celor ce ne-au mai ingenunchiat odata? Imi cer scuze, Doamna Revolutie, in numele tuturor. Imi cer scuze ca, dupa atatia ani, ne-am intors de unde am plecat. Ca am risipit toate sperantele pe care cu atata sange ni le-ati daruit. Ca ne-am lasat oribiti de promisiuni desarte. Ca nu facem nimic sa te onoram.
Ca urmasii PCR-iștilor sunt inca in politica romaneasca. Ca fii de securisti sunt la conducere si candideaza. Ca Eroii Muncii Socialiste dainuie si astazi, omniprezenti, prin fii si fiice care duc mai departe un mesaj reformulat insa identic cu cel pe care ati incercat sa-l anihilati. Ne e frica. De la o zi la alta vedem cum oameni din noua clasa politica sunt de fapt urmasii retelei care a ucis speranta fiecarui roman intr-o Romanie normala.
Ne e teama ca vor vinde Romania iar. Stim. V-am dezamagit. Va dezamagim in fiecare zi. Dar vreau stimata doamna Revoluție să va spun că nu ne lăsăm. Nu vom abandona lupta mocnita care continua chiar si dupa ce dumneavoastra ati incetat. Oamenii ies si acum in strada. Ies pentru ca nemultumirile lor depasesc granitele propriilor locuinte.
Ies in memoriam celor cazuti in vremea dumeavoastra. Ies pentru schimbare. Acum votam. Avem aceasta sansa. Avem aceasta responsabilitate, desi unii nu sunt constienti de ea. Urmeaza sa o facem iar. Cum in mana domniei tale a stat arma, in mana noastra sta greu castigatul drept la vot. E adevarat, e mult mai simplu, mult mai pasnic. Dar chiar si asa, nu toti il exercita.
Vom tine steagul sus, asa cum au facut Coposu, Maniu, Bratienii, Kogalniceanu, Tache Ionescu, pasoptistii si toti mai marii interbelicului. Se apropie ziua dumneavoastra, stimata Doamna. Atat cat mai putem ii spunem însă “La multi ani!” României.
Adriana MUNTEANU
Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!
Mass media și informațiile, facebook și instagram și atâtea alte metode de comunicare și de informare. Și totuși există momente în care lumea pare că stă, doar se oprește pentru o clipă…
Carantină. Izolare. De câte ori nu am auzit cuvintele acestea două, la început cu o imensă temere și strângere de inimă. Atunci, la început erau urmate de imagini cu oameni complet protejați care duceau din casele lor, alți oameni unii bolnavi, alții doar contacți. Impact vizual și emoțional maxim. Ne înconjurau și strângeau inima și ne gândeam, nu mi se poate întâmpla tocmai mie. Mă protejez, am grijă de mine.
Pe urmă a venit vara și lumea a respirat un pic mai liber, avea libertatea de a sta la soare, în aer liber. Dar avenit toamna și cu ea din nou, inima strânsă, cifre, mereu cifre, care tot creșteau nu se mai opreau. Zile, caredoar treceau cu bucuria egoistă că ne-am ferit, el virusul încă nu a ajuns la noi, la tine și la mine.
Peste toate, campanii electorale, cuvinte și promisiuni multe, felurite, dar nimic cu adevărat pentru cei mulți, pentru cei care ascultau.
Pentru mine, a venit mai apoi izolarea și carantina. În liniște, tiptil, nu le- am auzit, eram prea obosită, ca să pot realiza cu adevărat ce se petrece. Am împărțit casa și brusc totul a avut altă cadență, alt ritm, altă voce. Era o voce asurzită, venea de afară, dar prin geamuri închise.
Am privit lumea timp de 14 zile prin geamuri închise către ea, dar deschise către mine.
Am privit strada, în liniște, oamenii nu păreau atât de grăbiți, nu mai vorbeau cu glasuri ridicate, copiii aveau măști. Și i-am văzut pentru prima dată, poate, așa cum erau îngândurați, îngrijorați, copiii încă mai râdeau dar râsul era mai liniștit. Ați ascultat vreodată un râs liniștit?
14 zile, ce diferite sunt zilele acestea pentru fiecare dintre noi.
Unii în vile de lux, ocrotiți și la distanță socială și umană de ceilalți, putând să spună cât de ușor pot să treacă aceste zile, iar ceilalți în casele lor așteptând cu temeri cu îngrijorări, cu deteriorări cu cuvinte de încurajare din partea celor apropiați. Cu teamă. Percepi teama, teama că cei dragi vor suferi, că poți săîi pierzi, are un gust teama aceasta gust înecăcios.
14 zile în care Universul îți dă voie să îți dai seama cine îți este prieten cu adevărat, cine îți este aproape, cine te ajută cum poate și cine fără cuvinte, dar prin gesturi îți pune o stigmă.
E greu să îți ții firea, te apasă zidurile propriei tale case, din care ai vrea să pleci și știi că nu poți. Cum vrei să fugi din ceva ce ai clădit, cu atât de multă trudă?
Interesant mod de a începe să te regăsești pe tine, cu speranțele și visele tale, cu cuvintele care te apropie mai mult ca oricând de cei pe care îi iubești fără să poți să îi atingi. Dragostea are în felul acesta forma absolută, a purității căci o porți în tine și o dăruiești prin tăceri și priviri.
În tot acest timp viața se desfășoară în afara zidurilor cetății tale, cu tot ceea ce are ea inclusiv ipocrizia și minciuna, poleite în aur de slabă calitate.
Ce poți învăța în 14 zile? Cât de prețios este totul și de fapt cât de mult contează familia ta, valorile morale pe care le ai tu, dar mai ales cât de fragil ești tu ca om.
14 zile și liniștea celor 14 nopți care te învață cât de grea trebuie să fi fost insomnia lui Cioran, dar mai ales te învață pas cu pas, că trebuie să te bucuri, că poți învăța, de la tot ceea ce pare a fi rău că se poate transforma în mai bine. Dar mai ales că tu poți să treci cu bine dacă crezi cu adevărat în Bine și dacă ai Credință.
În toate aceste 14 zile, în toată campania care era în ritm crescendo în mass media, nu prea am auzit de la nimeni cuvântul Credință, dar nici alte cuvinte către și despre noi oamenii acestei țări. Și am fost foarte atentă la ele, la cuvinte…
14 zile. Nu le doresc nimănui, de aceea trebuie să scriu că mă vaccinez și voi sprijini din tot sufletul meu acest lucru pentru ca nimeni să nu mai treacă nici ușor, nici greu prin 14 zile sau mai mult, pentru ca nimeni să nu mai piardă…
Conf.Dr. Oana Falup
medic sef Pediatrie 1,spitalul Clinic pentru Copii Brașov
Noul ministru al Tineretului și Sportului, Carol Eduard Novak (UDMR), are în plan o reformă radicală. Cel puțin așa susține domnia sa. Noua schimbare pe care o are în plan este centrată pe două criterii importante: câte medalii potențiale are o disciplină sportivă și rezultatele românilor la anumite discipline.
Evident, Ministrul Sportului a dat exemplul Ungariei în ceea ce privește strategia pe care o pregătește.
„Consider că trebuie să învățăm să cheltuim bugetul cât mai bine. Avem 118 federații subordonate. Am întrebat: câți manageri cheltuiesc acești bani cât trebuie? 20. Ce o să facem? De dat afară nu poți. Trebuie să creăm o strategie și o legiferare care să impună performanța.
Trebuie un sistem care dă direcție, care să ne spună unde vrem să ajungem. Disciplinele cu care se pot obține cele mai multe rezultate sunt următoarele (pe baza căror criterii? – n.a.), din punctul meu de vedere: gimnastică, atletism, înot, canotaj, chiar și ciclism.
Ciclismul e al doilea sport de la Olimpiadă ca număr de medalii la bătaie, după atletism. Ne trebuie 4-6 sporturi și dată direcția. Scrima ar putea fi în această primă categorie. Haltere, tot la fel, precum și handbal.
E o analiză foarte mare, sunt două criterii de prioritate: discipline și rezultate. E important să ridicăm sporturile care pot aduce cât mai multe medalii. Fotbalul are management propriu, nu e la minister. Rodul muncii se va vedea peste 12 ani.
Ungaria s-a concentrat pe câteva sporturi, pe înot sau patinaj, de exemplu. De ce să nu o facem și noi?”, a explicat Eduard Carol-Novak la Digi24.
Singurul lucru notabil, din zicerile ministrului, este următorul: „Îmi propun ca, într-un an, fiecare copil din România să înceapă fiecare zi de școală cu 45 de minute de mișcare”.
Poate că ar trebui dl. Novak să înceapă prin citirea numelui ministerului unde a fost numit: al Tineretului și Sportului, nu al medaliilor. Adică, am fi așteptat o strategie de atragere a tineretului către sport, nu doar printr-un posibil ordin în care copiii să facă mișcare 45 de minute.
Total de acord că banii alocați federațiilor trebuie cheltuiți cu mult mai mare responsabilitate. Dar să creezi un Pat al lui Procust în sport, în care doar anumite ramuri sportive să fie prioritare pentru a raporta la final de an sau mandat un nujmăr mare de medalii, cred că este o mare eroare.
Nu am descoperit eu gaura la covrig, dar cu toții știm că marea performanță din sport nu poate exista fără o piramidă: dezvoltarea sportului de masă, urmată de inițiere a copiilor la nivel de cluburi școlare (părinții deja nu își mai bat capul să îi ducă la sport, se mulțumesc că nu mai au bătaie de cap dacă stau toată ziua în fața calculatorului sau cu tableta în brațe) și abia apoi ajungem în vârful icebergului, unde să putem putem vorbi despre o performanță, despre o elită a sportului.
Oare cum își explică dl. ministru faptul că, de exemplu la nivel de liceu, se ajunge ca aproape jumătate dintre elevi au scutire de sport. Oare de ce urăsc sportul, ce facem și cum să schimbăm paradigma?
Sincer, mă așteptam să vină cu inițiative de promovare a sportului de masă. Are dl. ministru un interes anume, să nu spunem ascuns, o apetență deosebită, pentru disciplinele enumerate de domnia sa? E plină presa de articole cu sportivi care au câștigat mii de medalii, de exemplu, la competiții internaționale la sporturile de contact (karate, judo, lupte etc.). Asta dacă doar numărul medaliilor îl preocupă pe dl. Novak.
Sunt multe sporturi la care avem campioni și care nu sunt pe lista scurtă ministerială. De exemplu, Mihaela Hogaș e campioană mondială la patinaj viteză, medalie de bronz la Olimpiada de iarnă, ce nu a avut România în ultimii 50 de ani. Iar școala de la Brașov, în numai câțiva ani, are rezultate remarcabile în câțiva ani. Să o desființăm, că nu e pe lista scurtă?
Ce facem cu schiorii? Care ne pleacă din țară. Cum e cazul Edith Miklos, care a plecat din Brașov și a ocupat locul 3 într-o Cupă Mondială, și care acum e președinta Federației de Schi din Ungaria, dacă tot îi place modelul maghiar dlui. ministru.
Rămânem înțepeniți doar în matricea ministerială creată de dl. ministru pentru anumite sporturi sau ne uităm ce facem si cu „excepțiile”?…
Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!
Fiecare sfârșit este un nou început. Săptămâna aceasta a trecut extrem de repede, privind cu toții peste ocean, căci acolo s-a petrecut un moment important al predării preluării puterii la Casa Albă.
Am asistat la un spectacol de modă prin toaletele purtate de fostele Prime Doamne ale Americii, dar și ale noilor locatare ale Casei Albe.
Rămân europeancă și recunosc în inima mea că moda europeană este inegalabilă. De aceea poate Chanel a fost înainte de toate femeia Chanel.
Și de aici încolo aș vrea să vorbesc despre femei. Femeile obișnuite, nu Primele Doamne sau viitoarele regine sau prințese, ci acele femei care trăiesc și muncesc alături de noi, de voi în fiecare zi, care vă sunt prietene, iubite, mame, bunici.
Privesc pe stradă și în jurul meu. Le ascult pașii și vocile, vorbele. Uneori, la semafor, văd frânturi de conversații, le zăresc cum se încovoaie sub greutatea vorbelor care le spun partenerii lor. Lumina semaforului se schimbă și plec având imaginea lor în minte și regretul meu că nu pot să le susțin să le apăr cumva, de nedrept.
V-ați gândit vreodată cum ar arăta lumea fără noi? Fără femei? Fără povești, fără îmbrățișări, fără ca cineva să vă întindă o mână să va ajute să vă ridice, să vă susțină când aveți nevoie? Am trăit cum arată lumea fără să avem voie să îi vedem pe cei dragi, dar fără dragostea femeilor, cum ar arăta lumea? Fie ea și resetată.
Femeile din viețile noastre, cele care mătură nevăzute de nimeni prin magazine, ocolite poate în graba noastră, cele care stau la casele de marcat ale marilor magazine și cu un zâmbet obosit privesc prin clienți și ele există, trăiesc.
Cei mai mulți nici nu se obosesc, să le salute căci se gândesc, că nu le vor mai vedea niciodată. Și cu toate acestea ele toate sunt parte ale unui întreg. Le văd cum împachetează, cum ne arată pantofi, haine, cosmetice unele vorbesc încântate despre proprietățile miraculoase ale unor creme sau cosmetice altele sunt plictisite, dar toate precum niște furnicuțe lucrează, se străduie.
Seara se întorc la casele lor țes povești pentru copiii lor sau poate visează la căsnicii perfecte sau numai bogate. Poate că noi cei care trecem prin viața lor o clipă ajungem niște personaje. Greu de spus. Fiecare dintre ele are o casă, o speranță, un vis, iar 55% dintre ele, așa spun statisticile recente din România, au fost cel puțin o dată în viața lor agresate fizic sau psihic, unele violate.
Cu toate că trăim într-un secol în care mișcarea #Me too a adus aparent dreptate celor agresate. Și totuși câte zâmbete nu am văzut și câte comentarii nu am auzit legate de acest subiect.
Facebook-ul în care puteam să fim cum vrem noi, numai NU cum suntem noi, adică delicate, având dureri și poveri, ascunzând sub un zâmbet durerea unei lumi întregi, fără să avem corpuri sau chipuri perfecte, ne-a ajutat să creăm o falsă iluzie despre noi.
Pandemia unora ne-a dat înapoi un glas, am putut să recunoaștem că ne este greu, că ne este teamă, unele am continuat să trăim în cercul nostru strâmt și să nu ieșim din el tot din teamă, altele ne-am regăsit puterea și spiritul, dar toate în inimile noastre am înțeles că s-a terminat viața de dinainte de pandemie cu tot ceea ce înseamna ea.
Și toate fie că am înțeles sau că urmează să înțelegem, așa cum am făcut-o mereu de-a lungul istoriei, ne-am adaptat inițial temătoare dar din ce în ce mai hotărâte la ceea ce avem de făcut.
E imperceptibilă schimbarea, dar este acolo, de la maștile colorate până la cele cu ștras-uri, reîntoarcerea la coafor, hainele cu care ne îmbrăcăm deși mai clasic tot elegant încet renunțăm la trening și hainele de casă, începem să ne ascultăm mai mult pe noi, ne dăm ocazia să ne bucurăm de ceea ce putem și știm să facem.
Mă bucur să văd la televizor naturalețea și frumusețea care vine de la femei de toate vârstele, puternice care redefinesc lumea. Ele, evident sunt invitate la emisiuni care nu sunt în prime time, căci vorbesc despre schimbare fără slogan politic dar schimbare profundă, reală, completă.
Pandemia a demonstrat așa cum au făcut-o în istorie războaiele, gigantica putere de redefinire, de resetare, a femeilor.
Puține dintre noi sunt vocale, cele care produc schimbări sunt extrem de modeste și de profunde, dar sunt acolo, punând o pată de culoare, un fir de leurdă într-o rețetă de mâncare demult uitată, ajutând victimele abuzurilor, clădind case, citind povești, ajutând oameni, într-o mie de feluri diferite.
Și da, de ce nu, ajutând la dezvoltarea științei și a medicinii, salvând vieți.
Așa că în vreme ce politicienii resetează economica, politica, viața, femeile au început deja acest proces din prima zi de pandemie, din prima zi în care au trebuit să se redefinească pe ele în raport cu lumea.
Pentru mine ele toate alcătuiesc armonia muzica și culoarea lumii. Și nu uitați suntem aici invizibile poate, dar legate între noi indisolubil, ajutând la intrarea în normalitate. Suntem pur și simplu aici, perfect adaptate noului, dar mai ales împreună.
Conf.Dr. Oana Falup
medic sef Pediatrie 1,spitalul Clinic pentru Copii Brașov
Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!
In 2020 Campionatul National de Schi alpin pentru Juniori, desi trebuia sa se tina in Poiana Brasov, s-a tinut la Baia Mare, la Suior. De ce? Pentru ca primaria lui Scripcaru cerea bani de la organizatori pentru a-i lasa sa tina concursul pe una din partiile din Postavarul.
Asta desi aveam Clubul Corona, club Municipal, cu mari pretentii la medalii, care club a cheltuit cu deplasarea echipei si cazare, masa, etc, mult mai mult decat ar fi incasat primaria din taxa de tinere a concursului ( cca 6 mii lei). Dar atunci primar era Scripcaru, profesor de sport doar pe hartie, in realitate tufa de Venetia in domeniu.
Am avut alegeri, Scripcaru e poveste, avem primar nou. Care se lauda in CV ca e mare schior. Nu stiu cat de mare e, dar stiu sigur ca bunicul lui a fost. Si la ce ne foloseste asta? Anul acesta, intre 1 si 4 martie trebuia sa se tina Campionatul National de Schi alpin U16 si mai mici, ati ghicit, tot in Poiana. Si – din nou ati ghicit – s-a tinut in Predeal, o saptamana mai tarziu (adica zilele astea).
De ce? Pentru ca primaria lui Coliban le-a cerut bani organizatorilor (aceiasi 6 mii de lei) pentru a putea ocupa una din partiile din Postavarul. Cu finalitatea ca acest campionat s-a tinut la Predeal, pe niste partii absolut improprii unui asemenea concurs (lungime. grad de dificultate, etc).
Dar care Predeal i-a primit cu bratele deschise pe tinerii sportivi, pe gratis, ba chiar si transportul pe calblu gratis fara limite.Si noi atunci de ce am schimbat primarul? Daca nici acest minim lucru nu l-a putut rezolva, cu umbra bunicului fost participant la Olimpiade deasupra lui, ce poate el rezolva? Sau macar vrea sa rezolve ceva?
Rushinica, Allen Coliban. Ti-o spune un fost schior de performanta adevarat, nu inchipuit, si ti-o spun si toti copiii pe care i-ai gonit la Predeal. Si toti antrenorii si toti parintii de sportivi si – in curand, mi-e teama – mai toti cei care te-au votat plini de speranta.
Suntem sătui de pandemie. Exista o stare de oboseală psihică, o spina iritativă constantă determinată de cuvintele: restricție, distanțare, carantină, lock-down. Se protestează peste tot în lume pentru că noi, oamenii, suntem la fel.
Avem nevoie de contacte sociale, avem nevoie de feedback pentru felul în care gândim, povestim, glumim – toate acestea ne ajută în dezvoltarea socială, în acumularea de experiență. Avem nevoie să râdem din nou pentru că nu dorim să râdem de unii singuri. Și pentru toate acestea protestul este de înțeles.
Când spui însă că protestezi pentru libertate lucrurile capătă altă conotație. Eu am protestat pentru libertate studentă fiind. Pentru că nu aveam voie să spun ce gândesc, pentru că nu puteam să călătoresc nicăieri, pentru că doar bănuiam că există o lume în care toate acestea sunt posibile.
Aș dori să nu învățăm tinerii că nu sunt liberi doar pentru că trebuie să poarte o mască și nu pot petrece în aceste zile așa cum le stă bine la vârsta lor. Gândiți-vă cum educăm generațiile care vin din urmă.
Pandemia și dreptul la libertate nu sunt divergente doar că dreptul la libertate în acest context include dreptul de a rămâne sănătos și datoria de a proteja starea de sănătate a celor din jur. Da, drepturile presupun și obligații și poate acest lucru este bine să îl învățăm și să-l dăm mai departe copiilor noștri.
Tinerii noștri sunt furiosi pentru că nu găsesc explicații și pentru că imită furia noastră atât de ușor manipulată. Suntem subminați de propria noastră furie și am închis canalele de comunicare și cunoaștere. Aruncarea de bolovani în florării nu este imaginea pe care ar trebui să o transmitem.
Istoric, orice pandemie evoluează în câteva valuri succesive. Am avut o perioadă grea în iarna și era predictibil că va urma un val mai agresiv. Așa s-a întâmplat în majoritatea țărilor europene. În parte datorită faptului că am lăsat garda mai jos, în parte datorită noilor tulpini mai agresive.
Apariția vaccinurilor a dat un val de speranță care a fost repede spulberat de informația că măsurile de protecție rămân aceleași deoarece putem transmite boala celor neimunizați. Am alergat la farmacii și am cumpărat teste rapide. Și am considerat că nu trebuie să ne declarăm bolnavi.
Am permis răspândirea logaritmică în perioada în care statul a decis deschiderea școlilor, restaurantelor, teatrelor. Pentru că nu ne-a păsat. Pentru că era dreptul nostru. Un drept negrevat de obligațiile amintite. Iar acum, pentru că noi nu am făcut-o cu cei apropiați, statul trebuie să impună restricții pentru a proteja starea de sănătate a tuturor. Este dreptul și obligația statului să facă asta.
Toate aceste informații au existat în spațiul public. Pentru unii măsurile au fost prea dure, pentru alții prea blande. Depinde din ce unghi privești. Sunt mamă și îmi doresc ca fiica mea să se bucure de minunațiile vârstei de 25 de ani, să poată studia fața în fața, să poată ieși nestingherită oriunde, să poată călători necondiționat.
Sunt medic de urgență și meseria mea mă poziționează lângă cei aflați în situații critice. Am aflat din strada că eu și colegii mei medici, asistenți, infirmiere, brancardieri suntem dictatura sanitară. Suntem și noi obosiți și sătui de atâta echipare, dezechipare, decontaminare. Poate că înțelegem frustrarea mai bine decât oricine.
Am rămas doar eroii celor care ar dori să fie azi acasă, în parc, să poarte o mască, să își facă cumpărăturile programat și să ridice privirea spre primii copaci înfloriți. Unii sunt victimele celor care azi protestează pentru libertate. Povara unei măști este infinit mai mică decât povara unui ventilator.
Haideți să găsim puterea și omenia de a trece și peste acest val. Haideți să facem dovada unei națiuni civilizate: să ne vaccinăm, să purtăm mască, să avem grijă unii de altii. Pandemia va trece.
